Miros înecăcios de pufuleți. Aromă vagă de bălegar. Transpirație, dominându-le pe toate. Iași, RATP, 41B, 2000 și ceva. Vara, evident.
Oră de vârf. Fiind singurul mijloc de transport în comun cu traseu Independenței – Blocuri Ciurea era, desigur, suprapopulat de alți cetățeni respectabili ai acestei comune care, din bun-simț, modestie și dorința de a nu-și etala opulența prezentându-se la domiciliu în mașinile lor scumpe, împărțeau experiența sărăciei cu alții de-al de noi.
Aș fi crezut că e una din zilele norocoase în care prinzi un loc liber pe scaun fără luptă. De reținut: e, mai mult ca sigur, o capcană! Așadar, pe rândul alăturat, pe cele 4 scaune poziționate deasupra roții stătea o cetățeancă modestă (zic, judecând după fusta înflorată al cărui model abia se mai distingea din cauza unui strat gros de noroi și jeg) așa cum apucase: cele 150 kg (lejer, aproximativ) ale ei pe 2 scaune și un morman de sacoșe (cu lucruri cumpărate în mod cinstit, nu ne îndoim) pe celelalte scaune.
Și cum stătea așa, îngrămădită, cu o sacoșă clasică, tipic românească de rafie între picioare, o fi concluzionat că drumu-i lung și foamea nu așteaptă până ajungi tu acasă. Așa că scoate o pungă de chipsuri Lays cu paprika (sortiment de care jur ca nu m-am mai atins de-atunci și până în prezent) și începe să mănânce. Antreu, aperitiv – frumos, elegant, cât de cât.
Și cum mașina mea nu consumă atâta ulei cât are un singur chips, evident că doamna s-a murdărit puțin. Doar puțin… Și na, cum cel mai curat lucru de care se putea curăța (?!) era fusta… eh…
Totul bine, trec 5 minute și jumătate de stație super super wow. Făcând un calcul, o regulă de 3 simplă – că 150 kg îs 3 oameni, deci de aici regula de 3 simplă, haha - și-a dat seama doamna că 150g de chipsuri la 150kg dă puțin cu virgulă. 1g/ kg? Se decide astfel să treacă la felul întâi. Și cum pentru orice femeie geanta sau sacoșa e baie, dulap, coafor, salon, farmacie, supermarket, frigider, scoate un pachet de unt – pe un sfert, ce-i drept, că g/ kg și nah… De menționat: unt President, ca să știm cu cine ne încurcăm, corect? Corect. Mai bagă o juma’ de cot în sacoșă până dă de un colț de pâine rămas după hrănit porumbeii. Și cum nu e chiar legal portul de arme albe pe stradă, mai ales că în cazul ei ar fi fost prea evident cotrastul, știi cum zic… N-a scos niciun cuțit, scuze.
A-NCEPUT FEMEIA SĂ ÎNTINDĂ UNTU’ CU DEGETUL PE COLȚUL DE PÂINE. O scenă demnă de Master Chef: un strat cremos alb-gălbui îmbinându-se cu un strat maroniu-negru cu o identitate îndoielnică și de preferat nedeterminată. Băi și dă din nou să se șteargă cu fusta… Se uita pierdută până unei femei i-a ajuns scena (sau prânzul) până în gât și-i întinde un șervețeluț. Nu, se răzgândește și-i dă tot pachetul. Ea l-a luat, l-a aruncat în sacoșă că, de, șervețele albe pentru zile negre…
Nu am o concluzie sau o morală că n-are rost. Anii de RATP ies la suprafață.
